Nelinistile asumarii rolului de parinte adoptiv

Cand iti doresti cu ardoare un copil, dar nu-l poti avea in mod natural, te gandesti la adoptie, nu fara oarecare neliniste. Corina, o tanara femeie, se confrunta cu o dificultate emotionala legata de adoptarea unui copil:
"Mai devreme sau mai tarziu, copilul va pleca sa-si caute radacinile. Daca pleaca definitiv? Daca atunci cand il certi sau il mustruluiesti pentru o rautate sau o neglijenta, el pleaca definitiv? Imi e teama ca voi fi parasita, abandonata fizic si emotional cand copilul va afla ca nu suntem parintii lui naturali si ca ar trebui sa ne purtam ireprosabil astfel incat acest lucru sa nu se intample. Ne temem ca va pleca…"
De parca ar fi vorba de o fiinta fara sentimente, valori morale. Ca parinti, par sa ignore faptul ca rolul lor implica modelarea caracterului copilului, intarirea convingerilor morale. Langa un copil ei vor invata sa devina parinti. Nu exista o reteta magica, care, odata urmata, sa garanteze reusita absoluta. Ei ii vor veghea copilaria si devenirea lui ca om; ea va fi cea careia copilul ii va spune "mama", iar sotului ei "tata"! La cine va veni sa planga atunci cand s-a lovit si il doare, sau pe cine va striga in toiul noptii sa-i aline frica de monstri ? Cine il va mangaia cand e trist, cine il va alinta? Vor fi alaturi de el, martori ai devenirii sale; il vor forma si modela ca om. Cine il va asculta si sfatui in momentele grele? Cu cine va imparti bucuriile si necazurile lui? Cine ii va spune povesti in serile lungi, ce ii vor aprinde imaginatia si ii vor legana visele ? Cine ii va semana in suflet dragostea pentru frumos, bine, adevar, dreptate? Cine ii va oferi dragoste, afectiune, intelegere? Ce bucurie mai mare pentru o mama? Exista bucurii mai presus de cuvinte. Dar odata ce vor hotari adoptarea unui copil, aceasta implica trecerea peste limitarea egoista, ruperea de sine si de nelinistile subiective ce mentin aceasta inertie, alegand a da un sens existentei. Nu e usor sa alegi a fi parinte, sa-ti asumi responsabilitatea cresterii si educarii unui copil. Aceasta presupune indatoriri, dar si bucurii. Si impliniri. Exista un grad de risc in privinta trasaturilor ereditare ale copilului, dar acest grad de risc si-l asuma si parintii naturali cand hotarasc sa aiba un copil.
Ezitarile, temerile initiale in legatura cu adoptarea unui copil sunt reactii firesti in fata unei situatii noi, necunoscute, ce nu poate fi total controlata. Temerile persistente se leaga de obstacolele psihologice ( dificultatea asumarii rolului de parinte): ca nu suntem suficient de bine pregatiti pentru a fi buni parinti, ca n-o sa reusim sa ne facem intelesi sau ca n-o sa putem exprima si primi afectiune. Nu exagerati! Veti invata sa deveniti parinti alaturi de un copil! Astfel de obstacole emotionale sunt firesti si le incearca si un parinte natural.
A avea un copil, a alege sa fii parinte presupune nu numai bucuria, incantarea, fericirea, implinirea; ci si suferinta, nelinisti, temeri, griji, sacrificii; asta e viata reala. Fara obstacole, fara probleme, nu poti creste un copil. Rolul de parinti presupune multe responsabilitati, sacrificii, frustrari, renuntari. Exista dificultati specifice varstei, legate de dezvoltarea emotionala, intelectuala, sociala, probleme de relationare parinti-copii, dar daca exista o comunicare autentica, toate isi vor gasi rezolvarea.
Nimeni in lumea asta nu va poate asigura ca acel copil adoptat va fi unul ideal. Atentie si la drobul de sare! Daca va ganditi la cat este de dificil, la cate probleme imaginare, la cum o sa fie cand copilul o sa vrea sa-si cunoasca parintii biologici, nu veti gasi suficiente motive si resurse afective pentru a face acest pas.
L-am cunoscut pe Adrian, un copil adoptat: "Adevaratii parinti sunt cei ce m-au crescut. Iubirea si recunostinta pentru ei este nesfarsita. Am trecut prin multe incercari impreuna. Am amintiri frumoase ce nu se pot uita. Ei au fost alaturi de mine pe parcursul devenirii mele. Apreciez ca nu mi-au ascuns adevarul si au avut incredere in mine".
Avem nevoie sa daruim si sa primim afectiune si iubire ca sa ne simtim fericiti si impliniti. Situatii critice vor exista cu siguranta. Va veni o vreme cand copilul devenit adult se va separa emotional de parintii lui. Atat o mama naturala, cat si o mama adoptiva, trebuie sa inteleaga si sa accepte ca "puiul" ei s-a facut mare, ca nu mai este copil si ca trebuie "sa-si ia zborul". Adevarata mama iubitoare este cea care intelege acest lucru, aceasta nevoie si nu-si sufoca cu grija ei excesiva copilul, respectandu-i nevoia de independenta si autodeterminare mai presus de nevoile ei emotionale. Oricat de mari ar fi dificultatile in relationarea cu copiii, ele isi vor gasi rezolvarea daca veti reusi sa claditi o relatie bazata pe armonie, respect, incredere, dragoste, intelegere, comunicare autentica.
Si pentru ca problematica emotionala legata de asumarea rolului de parinte adoptiv este complexa, vom reveni cu noi articole pe aceasta tema.